CBD și apetitul: de unde vine povestea cu foamea

Frigiderul golit din filme și receptorul din literatură

Într-o parte, scena de comedie: cineva golește frigiderul pe la două noaptea, iar toată lumea râde și dă din cap, pentru că știe deja despre ce e vorba. În cealaltă parte, farmacologia canabinoizilor, care nu vorbește despre frigidere. Vorbește despre situri de legare, despre agoniști, despre absorbție și despre enzime. Între imaginea populară și ce s-a consemnat efectiv în lucrările publicate există o distanță, iar distanța aceea merită parcursă pe rând. Ce urmează nu este o colecție de impresii. Sunt punctele care se pot scrie cu sursa alături, în ordinea în care se leagă unul de altul.

1. Termenul popular pentru foamea de după canabis este explicat, în farmacologia canabinoizilor, prin activitatea receptorului CB1, adică prin semnalizarea unui receptor anume, nu prin plantă luată în bloc [1].
2. În analiza farmacocineticii canabinoide umane publicată de Huestis în 2007, CB1 apare drept situl de legare cel mai apropiat de profilul specific atribuit acolo THC [1].
3. În aceeași lucrare, THC este clasificat ca agonist al CB1, iar apetitul crescut figurează printre efectele catalogate [1].
4. Receptorii CB1 sunt descriși atât în sistemul nervos central, cât și în țesuturi periferice, iar din această distribuție dublă decurg efecte comportamentale și fiziologice inventariate în aceeași analiză [1].
5. Canabidiolul nu este descris ca agonist clasic al CB1, iar literatura publicată nu mută acest mecanism pe el.
6. Trecerea în revistă a datelor clinice despre canabidiol, semnată în 2017 de Iffland și Grotenhermen, consemnează modificări de apetit printre efectele raportate [2].
7. Lista din 2017 acoperă mișcare în ambele sensuri, nu una singură, deci nu descrie o schimbare de apetit cu semn cunoscut [2].
8. Statutul acelei mențiuni se citește simplu: ceva observat și consemnat în interiorul unui studiu, nu o regulă valabilă pentru oricine [2].
9. Un răspuns identic pentru toată lumea nu apare nicăieri: absorbția și metabolizarea variabile din analiza din 2007 stau împotriva unei așteptări uniforme [1].
10. Cadrul fiziologic din spate poartă numele de sistem endocanabinoid și cuprinde receptori canabinoizi, liganzi produși de organism, anandamida și 2-AG, plus enzimele care îi sintetizează și îi degradează.
11. Prima descriere a 2-AG vine din 1995, din lucrarea lui Mechoulam și a colaboratorilor: o monogliceridă endogenă din țesut digestiv, care se leagă de receptori canabinoizi [3].
12. Aceeași lucrare din 1995 nu spune nimic despre canabidiol, iar nicio direcție a apetitului nu este atribuită acolo vreunui compus anume [3].

Farmacologia din spatele asocierii cu foamea

Povestea populară se sprijină pe o singură verigă: un compus care pornește un receptor. În analiza din 2007, semnată de Huestis, THC este descris ca agonist al receptorului CB1 [1]. Cuvântul agonist face toată munca aici: molecula se leagă de receptor și declanșează semnalul, nu doar stă acolo. Apetitul crescut apare printre efectele catalogate în aceeași lucrare, alături de altele [1]. Și încă un detaliu care se pierde des în discuții: dintre compușii discutați acolo, profilul specific descris aparține doar THC [1]. Canabidiolul intră în alt capitol, cu alt tip de date, și exact de aceea are nevoie de propriile lui surse.

CB1, la două adrese diferite din organism

Receptorii CB1 nu stau într-un singur loc. Analiza din 2007 îi descrie în sistemul nervos central și, în același timp, în țesuturi periferice [1]. Distribuția dublă are o consecință directă asupra felului în care se discută tema: în aceeași lucrare, efectele inventariate sunt și comportamentale, și fiziologice [1]. Un comportament, cum e felul în care cineva se apucă de mâncare, și un proces din corp nu ajung în rubrici complet separate atunci când receptorul este prezent în ambele locuri [1]. De aici vine și motivul pentru care apetitul apare în descrierile semnalizării canabinoide, nu doar în relatările de la mâna a doua. Iar CB1 rămâne, în acea analiză, situl de legare cel mai apropiat de profilul atribuit THC [1].

Ce mai conține, pe rubrici, lucrarea din 2007

O analiză de farmacocinetică nu se ocupă de senzații. Se ocupă de traseul unei molecule. Lucrurile urmărite acolo: cât THC ajunge în sânge, cât de repede ajunge, cum diferă calea inhalată de cea orală, cum se distribuie compusul în organism și cum este metabolizat [1]. Patru rubrici, patru mărimi care nu se suprapun. Diferența dintre inhalat și oral nu este un amănunt tehnic; este motivul pentru care două relatări despre același compus pot să nu semene deloc [1]. Tocmai absorbția și metabolizarea variabile, descrise în acea analiză, sunt contraargumentul la ideea unui răspuns identic la toți [1]. Nicio valoare fixă nu este promisă. Nici pentru concentrațiile din sânge, nici pentru intervalul până la ele.

Canabidiolul în inventarul de date clinice din 2017

Se schimbă compusul, se schimbă și felul sursei. Iffland și Grotenhermen au publicat în 2017 o trecere în revistă a datelor clinice despre canabidiol, iar între efectele raportate acolo apar modificări de apetit [2]. Formularea din listă contează: modificări, nu o creștere, nu o scădere. Ambele sensuri stau în același rând [2]. Canabidiolul nu este descris ca agonist clasic al CB1, deci veriga din capitolul anterior nu se transferă automat, iar întrebarea despre apetit rămâne una empirică, de citit din ce s-a publicat.

Modificări în ambele sensuri, fără un semn stabilit

O listă cu mișcare în ambele direcții nu este același lucru cu un efect care are un semn cunoscut [2]. Diferența pare mică. Schimbă însă tot ce se poate spune mai departe. Când o consemnare acoperă ambele sensuri, ea descrie variație între oameni, nu o regulă cu o direcție unică [2]. Analiza din 2017 rămâne, pe acest punct, exact atât: o consemnare a unor modificări raportate, fără o direcție stabilită pentru canabidiol [2]. Cine caută o cifră unică nu o găsește acolo. Ce se găsește este un rând completat cu prudență, care lasă loc răspunsurilor individuale diferite, așa cum le nota literatura de până atunci [2].

Cum se citește un efect raportat

„Efect raportat” are un sens tehnic destul de sec: ceva observat și consemnat în interiorul unui studiu [2]. Nu este o predicție, nu este o valoare medie, nu este o proprietate a moleculei. Este o observație care a intrat într-un dosar. Într-o trecere în revistă a datelor clinice, rândurile de acest tip se adună din surse diferite, iar fiecare vine cu propriul context, cu propriul grup de participanți și cu propriul mod de a nota ce s-a întâmplat [2]. De aceea aceeași temă poate apărea în două sensuri pe aceeași pagină, fără nicio contradicție. Semnalul util, în cazul apetitului, este chiar acesta: răspunsurile nu sunt uniforme [2].

Sistemul endocanabinoid și un semnal din țesutul digestiv

Ca să se înțeleagă de ce apetitul apare în discuția despre canabinoizi, ajută să știm ce există deja în organism. Sistemul endocanabinoid are trei tipuri de componente: receptori canabinoizi, liganzi produși chiar de corp, printre care anandamida și 2-AG, și enzimele care fabrică și descompun acești liganzi. Nu este un sistem importat din plantă. Plantele produc molecule care se leagă la aceeași familie de receptori, iar din această suprapunere vine și vocabularul comun dintre canabinoizii din plante și moleculele proprii organismului.

Monoglicerida izolată în 1995

În 1995, Mechoulam și colaboratorii au descris o monogliceridă produsă de organism, izolată din țesut digestiv, care se leagă de receptori canabinoizi [3]. Molecula aceea este 2-AG, unul dintre cei doi endocanabinoizi cel mai bine descriși până acum. În termeni simpli: o moleculă derivată din grăsimi, fabricată de corp, prezentă în țesutul tubului digestiv, care se prinde de aceeași familie de receptori ca și compușii din plantă [3]. Observația este structurală. Spune ce se leagă unde, nu ce se întâmplă după ce cineva înghite un produs [3]. Faptul că o astfel de moleculă a fost găsită într-un țesut al aparatului digestiv, și nu doar în creier, este motivul pentru care comportamentul alimentar apare în descrierile fiziologiei endocanabinoide [3].

Enzimele care închid ciclul

Un semnal are nevoie și de un buton de oprire. Anandamida este descompusă de hidrolaza amidelor acizilor grași, iar 2-AG de monoacilglicerol lipaza. Cele două enzime fac parte din aceeași listă de componente ca receptorii și liganzii, iar fără ele sistemul ar rămâne descris pe jumătate. Rolul acestor date în discuția despre apetit este limitat și clar: ele explică de ce s-a ajuns să fie studiat comportamentul alimentar sub semnalizarea prin receptori canabinoizi [3]. Nu atribuie o direcție niciunui compus. Lucrarea din 1995 nu formulează nimic despre canabidiol [3].

Ce se citește pe etichetă și unde se opresc datele

În căutări, tema apare rar în termeni de receptori. Apare ca ulei CBD, ca ulei de canabis capsule sau, mai scurt, capsule CBD, adică prin formate, nu prin mecanisme. Formatul schimbă felul în care compusul intră în organism, iar diferența dintre calea inhalată și cea orală este notată în analiza din 2007 ca rubrică separată [1]. Ce nu schimbă formatul este starea datelor despre apetit: rândul din 2017 rămâne același, cu modificări consemnate în ambele sensuri, indiferent de ambalaj [2].

Pe partea de catalog, lucrurile verificabile sunt de altă natură. Gama Cibdol include formate cu canabidiol în flacon cu pipetă, ulei CBD 2.0, și cu înveliș softgel, capsule CBD 2.0, plus formule în care lângă canabidiol stau alți canabinoizi, cum e CBG Oil 5% + CBD 2.5%. Concentrația tipărită pe cutie, lista de ingrediente și codul lotului sunt informații de etichetă, iar de la codul acela se ajunge la analiza externă a lotului, unde apar canabinoizii identificați și, la formulele cu spectru complet, contextul de terpene din extract.

Ce rămâne deschis se poate spune la fel de scurt. Mecanismul care explică asocierea dintre canabis și foame este descris pentru THC, agonist al CB1, în analiza din 2007 [1]. Pentru canabidiol, ce a fost publicat până în 2017 este o mențiune despre modificări de apetit în ambele sensuri, adică o observație fără direcție stabilită [2]. Iar lucrarea din 1995 arată unde se leagă o moleculă produsă de organism în țesutul digestiv, fără să atribuie o direcție vreunui compus din plantă [3]. Trei surse, trei tipuri de material, niciuna cu un răspuns simplu de tip da sau nu.