Descoperirea sistemului endocanabinoid, în ordinea publicațiilor

Anul 1964 și schimbarea obiectului de studiu

Ce a intrat primul în literatura științifică: sistemul sau molecula care i-a împrumutat numele? Ordinea publicațiilor răspunde limpede, iar ea pare așezată invers. În 1964, Gaoni și Mechoulam au raportat izolarea, structura și sinteza parțială a constituentului activ din hașiș, identificat drept delta-9-tetrahidrocanabinol [1]. O lucrare, o moleculă, o structură scrisă pe hârtie. Și, dincolo de ea, ceva mai important decât molecula: întrebarea și-a schimbat forma.

Până atunci, obiectul de studiu era planta. Un material vegetal cu compoziție amestecată, descris mai mult prin ce se observa decât prin ce se putea măsura. După acea lucrare, obiectul de studiu este o moleculă cu geometrie cunoscută. Iar când ai geometria, întrebarea următoare nu mai este botanică, ci mecanică: ce anume atinge forma aceasta? Ce suprafață i se potrivește? Formulată așa, întrebarea devine una la care un laborator poate lucra cu instrumente, nu cu descrieri. Următorul răspuns este consemnat în 1990.

• 1964, punctul de pornire: constituentul activ din hașiș primește structură, denumire chimică și o cale de sinteză parțială [1].
• Obiectul de studiu înainte de acea publicație: planta, luată ca material.
• Obiectul de studiu după: o singură moleculă, cu formă cunoscută și reproductibilă.
• Întrebarea care urmează, în formă mecanică: ce structură din organism recunoaște forma aceasta.
• Ce nu exista încă în 1964: niciun receptor descris, nicio moleculă proprie organismului pusă alături de cea din plantă.
• Cine caută astăzi termenul „canabinoizi din plante” folosește vocabularul fixat de acel prim articol, chiar dacă lucrarea nu vorbea despre un sistem.

Cronologia, citită ca straturi de vocabular

Din deducție în obiect de laborator

În 1990, Matsuda și colaboratorii au publicat structura unui receptor canabinoid, alături de expresia funcțională a ADN-ului complementar clonat [2]. Cuvântul „clonare” pare tehnic și mic. Greutatea lui este mai mare decât a cuvântului. Până în acel moment, receptorul era o deducție sprijinită pe date de legare și pe comportamentul moleculei descrise în 1964 [1]. După acel raport, receptorul are o secvență scrisă. Poate fi produs. Poate fi trimis dintr-un laborator în altul și studiat în paralel, în locuri diferite, pe același obiect.

Diferența dintre cele două stări explică ritmul anilor care urmează. O deducție se discută. Un obiect se măsoară, se compară, se pune în montaje standardizate. Receptorul cunoscut astăzi drept CB1 trece în 1990 dintr-o categorie în cealaltă, iar întrebarea se mută imediat mai departe: dacă există o suprafață care recunoaște forma unei molecule din plantă, ce ocupă suprafața aceea în mod obișnuit?

1992: constituentul cerebral care se leagă de receptor

Răspunsul este consemnat în 1992, la Devane și colaboratorii: izolarea și structura unui constituent din creier care se leagă de receptorul canabinoid [3]. Molecula a primit numele anandamidă. Un detaliu al lucrării a contat la fel de mult ca identitatea ei. Clasa de semnal din care face parte este alta decât cea a mesagerilor hidrosolubili prezentați în manuale la neurotransmisie [3]. Nu o variantă a ceva deja inventariat, deci, ci o piesă cu chimie proprie, care se potrivește pe receptorul raportat în 1990 [2].

Al doilea receptor, al doilea ligand

1993: un receptor descris atunci ca „periferic”

În 1993, Munro și colaboratorii au publicat caracterizarea moleculară a unui al doilea receptor pentru canabinoizi, numit în acea lucrare „periferic” și cunoscut astăzi drept CB2 [4]. Partea care a schimbat tabloul este secvența: înrudită cu a primului receptor, fără să fie identică cu ea [4]. Din acea nepotrivire controlată se citește o concluzie simplă. Semnalizarea canabinoidă nu se rezumă la un singur circuit, ci la cel puțin două, cu adrese diferite în organism. Un nume și un număr se transformă astfel într-o hartă cu mai multe puncte.

1995: al doilea ligand, în două rapoarte din același an

Anul 1995 aduce a doua moleculă produsă de organism. Sugiura și colaboratorii descriu 2-arahidonoilglicerolul ca posibil ligand endogen al receptorului canabinoid în creier [5]. În același an, un compus de același tip apare și în lucrarea lui Mechoulam și a colaboratorilor [6]. Chimia lui pornește din acid arahidonic, ca la anandamidă, dar partenerul chimic este altul [5][6]. Aceeași familie, construcție diferită. La sfârșitul lui 1995, lista de piese numără doi receptori și doi liganzi endogeni, plus o justificare plauzibilă pentru un sistem care funcționează fără nicio contribuție a plantei [2][3][4][5].

Cuvântul „endocanabinoid”, citit pe litere

Ce numește termenul, la propriu

Tradus literal, endocanabinoid înseamnă canabinoid din interior. Anandamida și 2-AG sunt însă molecule ale organismului, nu ale plantei. Ele au fost definite prin asemănarea de formă cu compusul vegetal descris în 1964, nu prin originea lor [1][3][5]. Numele păstrează, așadar, ordinea în care s-au adunat datele, nu ordinea biologică. Vocabularul funcționează ca un strat de fosile: compusul plantei în 1964 [1], receptorul în 1990 [2], primul ligand endogen în 1992 [3], al doilea receptor în 1993 [4], al doilea ligand în 1995 [5][6].

Cuvintele care au trecut din articole în bara de căutare

Termenul „canabinoizi” a intrat în limbajul comun după acea serie de lucrări, iar astăzi apare pe etichete și în cataloage. Cine tastează „ulei CBD” caută un format de raft, nu o clasă chimică, deși cuvântul din mijloc vine din același dosar. La fel se întâmplă cu „capsule CBD” sau cu formulările de tipul „ulei de canabis capsule”, unde denumirea comercială și denumirea moleculei stau lipite una de alta. Un al doilea cuvânt cu istorie proprie este „terpene”, folosit pentru fracția aromatică a plantei și adesea pus alături de canabinoizi în aceeași descriere. Ce nu se schimbă este ordinea din spate: mai întâi molecula plantei, apoi receptorii, apoi moleculele proprii organismului.